Soarele de mijloc de octombrie era placut.
Lumina lui calduta învinsese, spre prânz, bruma cazuta devreme în acea toamna.
Pe cararea ce serpuia prin lanul de porumb necules, doua tinere mergeau sporovaind fara griji. Discutia se purta când în româna când în maghiara.
-- Eva, în ce luna esti? întreba una dintre ele, în româneste.
-- Dupa calculul meu, am sase luni si ceva,… aproape sapte. Mi-e ciuda ca n-am burta mai mare ! îi raspunse Eva, în maghiara si cu o mâna îsi mângâie burta.
-- Io, când ma voi marita, am de gând sa fac zece copii, ori o vrea ori n-o vrea barbatu-meu ! Unchiul meu, Gostan, tot ma bate la cap ! Îmi vorbeste mereu de domnul Stainer, cel ce tine potica din Ceu, da’ mie, sincer, nu-mi place ! Apoi, e în vârsta; când ar avea copiii mai multa nevoie de un tata, poate sa moara de…batrânete ! Mai mult mi-ar place Mitrut Gherman, notarul. Oare sa fie adevarat ca l-au arestat zilele astea ? Doar n-o facut nimic !
-- Lasa, peste un ceas-jumate ajungem în Ceu si o sa afli mai multe despre asta. Uite ! Am trecut de Huciu-Crâsmii si intram imediat în padure. Trecem prin apropierea Cerisului si gata, suntem în Ulciug. Priveste mai bine în jurul nostru! Doamne, ce frumoasa-i padurea asta !
Avea dreptate Eva. Cararea, acoperita de frunze, serpuia printre stejari falnici, învesmântati cu haina multicolora a toamnei. Încet, încet, cele doua tinere se cufundara într-o liniste pe care nu mai îndrazneau s-o tulbure. Fetele lor erau mângâiate de lumina cernuta prin coroanele stejarilor. Într-un târziu, când deja ajunsesera deasupra Ulciugului, Maia îndrazni sa spuna:
-- Ioi, tu Eva, tare-i frumos, da’ mie, nu stiu de ce, mi s-o facut frica !
-- N-avem mult si ajungem la viile ulciuganilor ! Coborâm în sat si, pe drumul cel mare, suntem deasupra Ceului. Dar, parca vine cineva pe carare !
Într-adevar, nu dupa mult timp, pe carare îsi facu aparitia o trupa de jandarmi. Pustile lungi le aveau prinse la spate. Nu era chiar o formatie militara. Cei mai multi se deplasau în pas de voie, râzând si înfulecând de zor struguri, furati probabil din viile întâlnite în drum. Când le-au vazut pe cele doua tinere pe carare, unul dintre ei spuse amuzat:
-- Uite ! A sosit si…desertul !
-- Cea din fata-i a fata ! râse grohait altul.
-- Împutitii astia de români, se-nmultesc ca iepurii…
Eva, aflata în fata, prinse câteva frânturi din discutia jandarmilor. Inima i se facu cât un purice si se hotarâ sa treaca pe lânga ei fara sa-i bage în seama. Când au ajuns în dreptul lor s-au dat la o parte de pe carare, privind amândoua într-o parte.
-- Ia uitati-va la asta mai tânara ce buna-i de f… ! Mai, sa-i aratam cum o facem noi, asa, ungureste! spuse unul din ei apucând-o pe Maia de brat si smucind-o spre el.
-- Nu va e rusine ! De ce faceti asta ? se rasti Eva în ungureste.
-- Pe tine nu te-a întrebat nimeni, nimic, curva puturoasa ! Ma, tineti-o pe târfa cealalta; da cu ciocul în ungureste destul de bine. Daca nu ne multumeste asta tânara o f… si pe astalalta, pâna-i scoatem plodul pe gura…
-- Blestematilor ! Sunt unguroaica ca voi neno……… Nu mai putu continua caci o lovitura puternica îi zdrobi buzele si-o facu sa simta gustul sarat al sângelui.

Din apropierea cararii se auzeau tipetele cumplite ale Maiei si înjuraturile jandarmilor.
-- Istenul tau de curva, m-ai lovit ! No, tineti-o de picioare, o îmblânzesc io pe iapa asta !
-- Nuuuu! Nuuuu !
Din ochii Evei se prelingeau lacrimi grele. Auzea tipetele de spaima si durere ale Maiei si nu putea face nimic. Îi era rusine si scârba ca era de aceeasi natie cu acesti salbatici, fara Dumnezeu.
-- Nenorocitilor, blestematilor !…Am crezut ca-s minciuni când am auzit de orgiile voastre, spuse Eva neluând în seama suvitele de sânge ce i se prelingeau pe sub barbie.
Batu-v-ar Dumnezeu, sa va bata, criminalilor !
-- Taca-ti fleanca, jigodie împutita, îti vine rândul imediat ! spuse jandarmul de lânga ea, privind-o încruntat, si-i rasuci mîinile la spate, tinând-o strâns. Eva icni de durere si-si înghiti cuvintele, gândindu-se cu spaima, îngrozita, la copilul ce-l purta în pântec.
Dupa vreo douazeci de minute, pe carare îsi facura aparitia doi jandarmi, încheindu-se la bracinar.
-- Hai ma, duceti-va si voi la târfa aia ! Am potolit-o, n-aveti treaba ! De asta avem noi grija, spuse unul din ei.
Dupa un timp toti jandarmii erau înapoi pe carare, rosii la fata si multi înca cu hainele desfacute.
-- Poti s-o stergi de-aici, putoare ! se rasti unul din ei la Eva, scuipând într-o lature si trântindu-i un picior în fund, care-o facu sa se rostogoleasca, în hohotele celorlalti, pâna dincolo de marginea cararii.
Se ridica de jos, cum putu, desi o durere ascutita o sageta prin burta.
Fara sa întoarca capul spre nemernicii ce râdeau în urma ei, fugi spre locul unde banuia ca se afla Maia. O gasi trântita pe spate pe un maldar de frunze. Picioarele, pline de vânatai si sânge, erau într-o pozitie nefireasca, de parca i-ar fi fost rupte. Rochia era sfâsiata pâna sus la brâu, lasând sa se vada un pântece înecat si el în sânge.
Sânii rotunzi erau brazdati de zgârâieturi si muscaturi din care se prelingeau suvite de sânge spre coaste.
Eva îngenunche lînga ea împietrita de durere.
Începu s-o strige încet, cu un glas înecat în lacrimi:
-- Maia, draga mea Maia ! Spune-mi ceva, te rog !
Privirea înghetata a fetei se plutea spre peticul de cer ce se zarea prin crengile întunecate ale copacilor. Eva era speriata de moarte. Îsi apropie mâna tremurânda de inima nefericitei. Simti bataile ei si-un licar de speranta i se aprinse în suflet. Se ridica cu o repeziciune de care nu s-ar fi crezut în stare niciodata si fugi ca o nebuna spre Ulciug, dupa ajutor.

“Trebuie s-o salvez pe Maia, trebuie!”, repeta ea alergând leganat, ca o rata haituita.
Peste doua zile un curier calare cobora grabit înspre Uileac. Ajuns aici, dupa un salut militaresc, îi îmâna capitanului Fazekas Zoltan o scrisoare de la Comandamentul de jandarmi Cehu Silvaniei. Pe masura ce citea, fata lui devenea tot mai întunecata. Când termina îi întinse scrisoarea locotenentului Arpad Szonciys si, întorcând capul spre sergentul încheietor de companie, comanda scurt:
-- Aduna, imediat, întreaga companie !
-- ‘ Înteles !, zise sergentul salutând, apoi pleca grabit sa-l caute pe gornist.
Peste câteva minute, în fata primariei se auzi sunetul trompetei, chemând la adunare. Nu trecu mult si-n curtea marginita de casele arendasului Irimes, compania de jandarmi era adunata. Se raspundea repezit, militareste, la comenzi.
-- Companie, drepti ! Pentru onor, înainte ! comanda sergentul, cu fata la companie, apoi facu un stânga-mprejur, ajungând astfel cu fata la ofiterul ce se apropiase de locul de adunare.
Domnule capitan, compania este adunata la ordinul dumneavoastra !
-- Fa prezenta, sergent Csaba.
-- Am înteles, sa traiti ! spuse acesta, salutîndu-si militareste superiorul si întorcându-se cu fata spre plutonul împietrit din spatele lui, începu:
-- Arpad Geza !
-- Prezent!
-- Benczy Janos !
………………………………………………………

-- Domnule capitan, compania, în efectiv complet, asteapta ordinele dumneavoastra !
-- Sergent Csaba, sa treaca în fata noii veniti de la Cehu Silvaniei, spuse locotenentul Arpad, sosit lânga capitan, cu o mapa sub brat. Vocea locotenentului era dura si inflexibila, neprevestind nimic bun.
-- Am înteles !
Sergentul dadu ordinul cuvenit si, imediat, din formatie se strecurara opt jandarmi cu fetele rosii si speriate.
-- Sergent, dezarmeaza-i ! spuse scurt locotenentul.
Sergentul, executa ordinul nedumerit. La un moment dat chiar întreba în soapta, sâsaind printre dinti:
-- Ce-ati facut, mai ! Hai, spuneti-mi !
Ei taceau, nauciti. Dupa ce armele au fost puse într-o parte, locotenentul li se adresa raspicat:
-- Acum povestiti-ne cele întâmplate în padure! Hai, curaj, sunteti oameni maturi, nu ?
-- Pai, nu s-a întâmplat nimic ! încerca unul din ei.
-- Nu v-ati întâlnit cu nimeni, pe drum, venind încoace spre Uileac?
-- Am întâlnit doua tinere…le-am salutat si…
-- Da…da ! V-ati vazut de drumul vostru…
-- Da, ne-am vazut de-ale noastre, asa e, spuse jandarmul plin de speranta.
-- Minciuni ! Asta spuneti voi, minciuni! Nu-i nimic, o sa spuneti adevarul, imediat ! zbiera locotenentul si-si îndrepta privirea spre capitan. Acesta facu un semn cu capul, aratând spre sura lui Vaida Teofil.
-- Sergent ! Ia câtiva oameni cu tine si du-i pe nemernicii astia în sura de colo ! ordona locotenentul.
Sergentul se conforma. Patru jandarmi, cu armele-n mâini, încadrara rapid grupul celor opt dezarmati. În pas alergator îi duse pâna în sura lui Teofil, asteptându-i apoi, în pozitie de drepti pe cei doi ofiteri.

-- Nu-i nimic ! N-ati avut minte-n cap, caci v-a cazut între picioare, vom remedia acest lucru. Sergent, ia funiile cele de colo si legati-i de mîini si picioare. Asa ! I-ati legat ? Spânzurati-i de picioare, colo, de mester-grinda, Istenul lor de criminali ! spuse locotenentul, urmarind ca ordinul sa fie îndeplinit întocmai.
În câteva minute, cu toara zbaterea lor, cei opt violatori fura trântiti la pamânt, picioarele lor trecute prin belciuge si ridicati sus, cum se ridica viteii sacrificati, pentru a fi jupuiti. Hainele iesite din pantaloni le atârnau peste fata ce începea sa se învineteasca.
-- Ati violat niste nevinovate, nici barem nu erau românce, blestematilor ! spuse locotenentul.
Dupa câteva minute, vaietele pedepsitilor se auzeau bine pâna pe prispa casei lui Miclos.
-- Ce i-o fi apucat pe astea de se bat între ei ? întreba Veronica aflata alaturi de Neini si Miclos în cerdac.
-- Taci, tu Vironica, ca te aude careva si dam de dracu’… spuse Miclos . Fereste-te, femeie de jendarii astia ca nu-s oameni, îs diavoli ! Da’, ia uite, Teofil vine-ncoace, poate aflam câte ceva !
Un barbat de vreo treizeci de ani, înalt si bine facut, urca cele câteva trepte ale cerdacului. Pe fata lui se vedea întiparita spaima.
-- Ce se întâmpla la voi în sura, mai Teofil ?
-- Doamne iarta-ne si ne pazeste ! spuse acesta facându-si cruci cu nemiluita, uitându-se în stânga si-n dreapta. Eram în poiata, tomneam iesle, când îi aud pe jendari urlând între ei ca nu stiu care si-o batut joc de nepoata lui Gostan. M-am uitat în sura, printr-o crapatura. Ma, pa vinovati i-o spânzurat de picioare si-i bate cu curelele ciucurilor !…
Ce-o fi avut cu saraca fata ? Batu-i-ar Dumnezeu sa-i bata !
Valuri de indignare, din ce în ce mai mari, îi napadeau pe cei ce-l ascultau, taindu-le respiratia. Veronica, care o cunostea foarte bine pe Maia, se ridica brusc, iar scaunul cu spatar înalt se rasturna, împins cu putere. Cauta privirile lui Miclos. La început nu le gasi. Se stapâni pâna când în sfârsit i le prinse si, abia atunci, izbucni:
-- Cum au putut face asa ceva ? Astia sunt oameni ori animale? Miclos, io pe nemernicii astia nu mai vreau sa-i vad la masa me !
-- Stai putin, nu toti pot fi bagati în aceeasi oala ! Uite, faptul ca vinovatii sunt pedepsiti, asa cum merita, asta nu-ti spune nimic ?
Ea încerca sa spuna ceva, dar ochii i se umplura de lacrimi. Îsi dadea seama ca barbatul ei avea dreptate, dar nu putea suporta gândul ca atât de aproape de ei pot trai asemenea bestii.
Când, mai târziu, vinovatii au fost trimisi sub escorta la Cehu Silvaniei, tot satul aflase cele întâmplate. Desi Maia nu era din partea locului, sufletul uilecanilor era încarcat de indignare si revolta. Cruzimea si bestialitatea celor opt jandarmi au naucit mintea acestor oameni simpli si ospitalieri, mutilându-le sufletele, sadind în ele ura si razbunare.
Din acea zi relatia între sateni si jandarmi s-a schimbat radical si, norocul lor, ori poate al satenilor, ca dupa aproape o luna de la cele întâmplate, într-o dimineata ploioasa de mijloc de noiembrie, sosi ordin de plecare. În sat au mai ramas doar trei jandarmi, cu ordine stricte si bine precizate de Comandamentul din Cehu. Catre sfârsitul anului, oamenii l-au dat afara din primarie pe Pispeky si l-au ales primar pe Vaida Miclos.